Creierul emoțional: noile teorii neuro-biologice ale emoțiilor

Stresul psihologic poate fi considerat ca parte a unei topici mai largi, cea a emoțiilor, deoarece teoria stresului psihologic este practic echivalentă cu teoria emoției. Utilizarea stresului ca sursă de informații privind adaptarea individului la presiunile mediului este extrem de limitată comparativ cu utilizarea gamei complete a emoțiilor. Astfel, recunoașterea a 15 emoții specifice în loc de doar câteva dimensiuni ale stresului mărește semnificativ cantitatea de informații pe care le putem extrage privind capacitatea de adaptare a individului. (Lazarus, 1993)

Emoția este o stare psihologică ce are patru componente: o experiență subiectivă pozitivă sau negativă, activarea unor procese mentale specifice precum evaluarea cognitivă sau informația memorată, excitare corporală și comportament deschis caracteristic.

În literatura de specialitate din domeniul psihologiei și neurologiei, deși studiile despre emoție au crescut exponențial în ultimii 20-30 de ani, este foarte puțin consens în privința definiției și descrierii acestui fenomen. Este celebră afirmația făcută de Fehr și Russell în 1983 – ”Toți cercetătorii știu ce este emoția până când sunt rugați să o definească”.

Un număr mare de cercetări s-au centrat pe descrierea circuitului sau mecanismului de producere a emoției. La începutul secolului trecut, în cadrul uneia dintre primele teorii ale emoției, William James și Carl Lange afirmau că la apariția stimulului, primul care reacționează este corpul nostru. Astfel, noi întâi experimentăm schimbările fiziologice, interpretăm aceste schimbări și abia apoi apare trăirea emoțională. De exemplu, dacă vedem o mașină care vine în viteză spre noi, mai întâi inima noastră începe să bată foarte tare și abia apoi apare teama. Sursa emoţiilor este considerată a fi una somatică, James afirmând că emoţia îşi are originea în modificările corporale şi nu în cogniţie. Deși a fost intens combătut, modelul lui James-Lange se regăsește și este utilizat cu succes în anumite tehnici corporale din gestalt-terapie.

Teoria James-Lange a fost combătută de Walter Cannon în 1927, acesta afirmând că de fapt emoția precede reacția organismului. Practic, la apariția unui stimul stresant, întâi apare starea emoțională (emoția) și abia apoi se manifestă modificările comportamentale. De asemenea, în urma studiilor experimentale, Cannon ajunge la concluzia că centrul emoțiilor este hipotalamusul. (Cannon, 1927)

Neurologul James Papez vorbește pentru prima dată în 1937 despre un circuit al emoției, spunând că emoţiile nu sunt iniţiate într-un singur centru cerebral. Acest circuit, cunoscut astăzi sub numele de circuitul Papez, cuprinde o serie de centri sinaptici care sunt responsabili de trăirea emoţiei şi de efectele periferice: hipotalamus – corpurile mamilari – nucleii talamici anteriori – girul cingular – hipotalamus.

Cercetările ulterioare, desfășurate în special de fizicianul și neurologul american Paul MacLean de la Yale Medical School, au dus la revizuirea circuitului Papez și definirea sistemului limbic ca fiind ”creierul emoțional” al omului, acesta cuprinzând diferite arii corticale şi subcorticale implicate în emoţie. Acesta produce efecte endocrine, viscerale, motorii şi somatice, având de asemenea înfluență asupra sistemului imunitar. În prezent nu există un consens în ceea ce priveşte situarea şi structura anatomică şi funcţională a sistemului limbic, dar este general acceptat faptul că acesta reprezintă „creierul emoţional”.

Cel care a reorientat cercetarea în neurologia emoției şi a configurat rolul nucleului amigdalian în producerea emoțiilor a fost Joseph LeDoux, acesta descriindu-l ca pe un fel de ”santinelă emoţională” capabilă să blocheze cortexul. LeDoux a demonstrat că putem avea reacţii emoţionale independent de neocortex, fără nicio participare conştientă cognitivă.

Joseph Le Doux este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați cercetători contemporani în domeniul emoțiilor. Conform teoriei sale, sistemele cerebrale cognitiv și emoțional sunt foarte slab conectate. Această separare între cogniţie şi emoţie la nivel cortical are consecinţe extrem de importante. Astfel, uneori noi ne exprimăm furia prin comportamente agresive, chiar dacă un răspuns mai rezonabil ar fi mult mai în acord cu interesul nostru. Alteori avem tendinţa să raţionăm foarte mult şi să luăm decizii fără a lua în considerație consecințele emoționale pe care deciziile respective le vor avea asupra noastră. De asemenea, tulburările mentale tind să reflecte emoțiile care nu pot fi controlate complet de voință (precum anxietatea, stresul și depresia) sau cogniții disociate de stările emoționale (de exemplu în schizofrenie, când persoana exprimă un gând negativ și trăiește o emoție pozitivă, sau invers).

Le Doux este interesat în cercetările sale de modul în care creierul uman răspunde la amenințări. El definește emoția ca o stare mentală care apare mai degrabă spontan decât prin efort conștient și este însoțită adesea de schimbări fiziologice. Le Doux afirmă că răspunsurile emoționale nu sunt întotdeauna indicatori siguri ai emoțiilor. De exemplu, oamenii pot manifesta un răspuns emoțional de frică la apariția unui stimul fără să fie conștienți de prezența stimulului respectiv și fără să trăiască emoția de frică. De asemenea, autorul spune că sistemul cerebral care controlează răspunsurile emoționale nu este același cu sistemul cerebral care controlează emoțiile. (Le Doux, 2012)

Joseph Le Doux, behaviorist convins, abordează fenomenul emoțiilor plecând de la studii experimentale pe animale, fiind interesat de circuitele ce activează funcțiile ce permit organismelor să supraviețuiască: cele implicate în apărare, menținerea energiei și proviziilor nutriționale, balanța fluidelor, termoreglarea și reproducerea. Autorul pleacă de la ideea că aceste circuite de supraviețuire și funcțiile lor adaptative se regăsesc la toate ființele, inclusiv la mamifere și la oameni. (Le Doux, 2012)

LeDoux vorbește despre două căi de producere a emoției de frică: a) calea mai scurtă și mai rapidă de la nivelul amigdalei, care trimite semnale automate de urgență creierului și corpului și produce răspunsuri intestinale; b) calea mai lungă și mai lentă de la nivelul neocortexului, care produce emoții mediate de gândire. Autorul spune că avem nevoie de două circuite ale emoției deoarece primul ne ajută să răspundem rapid la stimuli amenințători și astfel să supraviețuim în situații extreme, în timp ce circuitul cortical produce o evaluare detaliată a semnificației emoționale a situației. Această de-a doua cale s-a dezvoltat odată cu evoluția omului deoarece, chiar dacă răspunsul rapid este adaptativ în unele situații, în altele se obține o funcționare mai bună prin integrarea cogniției în răspunsul emoțional și prin reflectarea asupra emoției. (Le Doux, 1996)

Nucleul amigdalian are un rol determinant în procesul memoriei emoţionale, devenind depozitul unor emoţii şi amintiri cu valență emoțională. LeDoux a demonstrat că, în timp ce hipocampusul răspunde de readucerea în conştiinţă a amintirilor clare, precise despre oameni, locuri, evenimente, nucleul amigdalian ne oferă memoria emoţională despre acelaşi aspect reamintit. Astfel, cu cât o amintire este mai încărcată emoţional, cu atât acea amintire este mai dificil de șters, deoarece este înregistrată la nivelul nucleului amigdalian. În cadrul procesului memoriei, nucleul amigdalian are funcția de stocare a informaţiei, în timp ce hipocampusul are funcția de a da valenţă emoţională amintirii respective. (Le Doux, 2012)

Sursa:http://geaninacucuciuhan.com/2014/09/28/creierul-emotional-noile-teorii-neuro-biologice-ale-emotiilor/

Comments are closed.