MATURITATEA EMOŢIONALĂ NU ESTE INTELIGENŢĂ RAŢIONALĂ, STATUT SOCIAL SAU POSESIUNI MATERIALE

Realitatea oamenilor din jur este a lor, iar acceptarea acesteia fără a simţi nevoia să intervii, să modifici, să modulezi după propriile-ţi gusturi, este unul dintre atributele maturităţii emoţionale, spun psihologii şi tearapeuţii care fac dezvoltare personală. Cam aşa este.

Observ, an de an, schimbările prin care trec, poate un rezultat a tot ceea ce fac şi citesc pentru a reuşi să înţeleg lucrurile, oamenii, viaţa, altfel decât am fost învăţată sau decât propovăduieşte societatea meschină în care trăim, poate ajutor divin, nu ştiu, nu are importanţă. Le observ şi, cu toate că mai am foarte mult până să ajung unde îmi doresc, mă bucur.

Dar mă şi întristez, nu neapărat când văd în jurul meu oameni cu o logică de fier, cu experienţă profesională şi de viaţă în spate care nu pun aproape niciun preţ pe maturitatea emoţională. Mă intristez atunci când descopăr astfel de oameni care nu înţeleg, cu toată inteligenţa raţională pe care o posedă, că este nevoie să creştem continuu emoţional pentru a avea relaţii sănătoase, pentru a lupta împotriva tuturor bagajelor emoţionale, a tiparelor, pentru a fi bine cu noi înşine, indiferent de ceea ce am avut de înfruntat până la un moment dat în viaţă.

Dezvoltarea emoţională începe acasă, în copilărie, dar poate părinţii nostri nu ne-au putut ajuta foarte mult la acest capitol, nu au ştiut mai bine sau erau prea ocupaţi să ne acopere nevoile de bază. Ori, poate, habar n-au avut cât este de important acest aspect, mai ales când suntem adulţi şi nu mai avem nicio scuză. Dar sunt sigură că, aşa cum a fost în cazul meu, sunt mulţi părinţi care, fără să îşi propună, ne-au dat cumva uneltele cu care să ne sculptăm noi drumul drumul către maturizarea emoţională.

Haideţi să ne gândim la 30. Vârsta. Dacă până am ajuns la ea am dat vina pe tipare, educaţie, modele, copilărie pentru imaturitatea emoţională, care ar mai putea fi scuza după 30? E uşor să dăm mereu vina pe alţii, dar o mai putem face şi atunci când creştem iar viaţa noastră, cu toate aspectele ei, devine responsabilitate proprie?

Am ajuns la 30 de ani şi nu suntem hotărâţi şi perseverenţi în ceea ce vrem să obţinem, nu ştim să avem relaţii sănătoase, nu suntem echilibraţi şi calmi mai ales în situaţii care chiar o cer, nu ştim cum să ne dăm un pas înapoi şi să ne punem în locul celui faţă de care ne-am purtat nedrept, nu putem să recunoaştem că am greşit şi să ne cerem iertare, nu avem răbdare, încredere în sine, nu ne-am eliberat de toată ura sau resentimentele pe care le-am acumulat bolnav în minte şi în suflet, mai credem că gelozia este sinonim cu iubirea şi nu cu disfuncţionalitatea psihicului. Sky is the limit.Toate ţin de maturitatea emoţională.

Care este scuza că nu le căutăm originea, că nu o smulgem din rădăcini, că nu încercăm, mai abitir ca niciodată, căci am trecut de 30 nu mai putem să ne justificăm puerilismul emoţional cu educaţia, tiparele şi modelele din copilărie, să estompăm, măcar, dacă nu să înăbuşim, aceste simţăminte, manifestări, comportamente?

Un IQ ridicat, un aspect fizic plăcut scos în evidenţă cu haine, accesorii sau altele, posesiuni materiale nenumărate, o profesie cu care ne mândrim şi al cărei titlu îl alăturăm numelui atunci când ne prezentăm pentru a ne potenţa autoritatea, bănuiesc, în faţa celorlalţi (Doamne, ce ciudat mi se pare încă asta, ca şi cum dacă eşti doctor sau avocat eşti by default mai presus decât un profesor, inginer, scriitor, fizician sau mai ştiu eu ce), nu vorbesc deloc despre maturitatea emoţională.

Societatea asta ar fi mai bună, relaţiile mai sănătoase şi lucrurile mult mai în regulă sub toate aspectele dacă am înţelege cât de importantă este dezvoltarea emoţională, dacă, indiferent de ceea ce am primit de acasă, ne-am preocupa mai mult de procesul de maturizare emoţională. Care este continuu, fără să putem spune că se încheie la o anumită vârstă sau când am atins vreun statut social.

Sursa:http://www.ileanaandrei.ro/maturitatea-emotionala/

Comments are closed.