Advertisement

N.L.P. Ceilalti (sunt de vina)

Nota: Articol preluat de pe situl autorului, pe vremea când respectivul site mai exista. Autorul nu a fost consultat cu privire la acest gest (nici nu se putea, se afla de ceva vreme în Canada), dar nu cred ca s-ar supara 🙂
„Infernul sunt ceilalti”? Pe legea mea, Sartre era român. Si înca unul trecut prin mâzga comunista, dezbracat de rusine, de autocenzura, curatat de orice obiectivitate.
În tara asta nimeni nu e, niciodata, de vina. Pentru nimic. „Ceilalti” fura, „ceilalti” chiulesc, „ceilalti” iau mita s.a.m.d. Si nimeni, niciodata, nu o sa stie sa-ti lamureasca limpede cine sunt acesti „ceilalti”. Evident, din când în când, acest prea general „ceilalti” capata o forma distincta si atunci toti rasufla usurati ca au pe cine arata cu degetul. „Antonescu e de vina”, „Ba, regele Mihai!”, „Americanii”, „Evreii”, „Capitalismul/Imperialismul”, „Ceausescu”. Chiar si zicala transformata în poanta: „Coposul e de vina ca…” cu punctele de suspensie completate cu ceea ce doreste vorbitorul, indica aceasta dorinta aproape americana de a personifica raul.
Nu spun ca aceasta e o trasatura exclusiv româneasca. E normal si omenesc ca indivizii sa caute pentru neîmplinirile lor niste scuze care sa-i elibereze de orice responsabilitate. Dar parca la noi e mai dramatica având în vedere situatia prin care trecem, si e si mai dramatica prin lipsa de luciditate dovedita. E un fenomen generalizat, care cancerizeaza toate paturile sociale.
Ei bine, daca e nevoie neaparat sa existe un chip al raului, îmi asum acest rol. Priviti-mi poza si spuneti: „El e de vina. Valachi e de vina.” Pentru ca, vrând, nevrând, stiu ca o parte din vina apasa si pe umerii mei. Nu, nu o fac pe Isus, nu iau asupra mea crimele si deznadejdile voastre ci sunt gata sa îmbrac costumul diavolului din noi.
Îmi amintesc Revolutia, de ceea ce pentru cei mai multi dintre noi, astia mici, a însemnat Revolutie cu adevarat. Eram de serviciu la cantina studenteasca. Ascultasem Radio Europa Libera înca de pe 17 decembrie si stiam ca la Timisoara se trage. Iar eu, aparat împotriva curateniei cu de un sort jegos, aparat de constiinta prin frica, ma lasam dus de mânuta la usa de intrare unde trebuia sa-i supraveghez pe studenti si sa dau alarma în cazul unor indivizi suspecti, a unor „teroristi”. Ratiunea mea gemea împotriva unui asemenea ordin imbecil (un tip înarmat cu o furculita uitata în buzunarul halatului care pazeste de „teroristi”), urechile mele auzeau suprapus pe zgomotul de cantina vocile de la radio: „Criminalilor! Trageti, trageti în fratii vostri!”, rusinea ma strivea si totusi… si totusi am executat ordinul. La fel ca si ceilalti nevinovati. îi priveam pe colegii mei mâncându-si macaroanele scârboase (nu-i o figura de stil), relaxati de vacanta de iarna care se apropia, îmi doream sa gasesc undeva în rarunchii mei puterea de-a ma urca pe o masa si de-a urla: „Porcilor, oameni mor acolo, si stiti asta, iar voi primiti recunoscatori laturile Partidului!”. Si totusi, indiferent de câta furie clocotea în mine, ratiunea nu m-a parasit si am tacut. Am înghitit cu noduri aceleasi laturi, am spalat pe jos, am strâns vesela si mi-am calcat demnitatea în picioare. Remuscarile pentru acele clipe m-au urmarit ani întregi, pâna când m-am convins ca Revolutia fusese doar o gigantica înscenare si ca, fortuit, frica mea de atunci ma ferise sa impersonez o marioneta.

Si totusi, aceasta rusine persista si în zilele de la începutul lui 90, chiar si atunci când îi vedeam pe „fostii” scotând capul la lumina, strigându-si sus si tare nevinovatia. Iar în privirile lor citeam sinceritate. Atunci a fost prima oara când am înteles ca, pentru români, „Infernul sunt ceilalti”. Am fost inundat de o imensa mirare de care n-am mai reusit sa scap nici pâna în ziua de azi. Mi-l amintesc pe Iliescu, transformat brusc în dusman al comunismului, desi îmi amintesc de prima sa declaratie din care lipsea proclamarea caderii organizarii unipartide. Mi-l amintesc în campania electorala din ’92, când, în cadrul unui interviu, întrebat fiind de ce a scazut productia marfa (si înca nimeni nu banuia cât avea sa scada), a dat un raspuns însotit de o privire de prunc: „Pai, unul din motive ar fi acela ca se munceste mai putin, numai cinci zile pe saptamâna!”. Si tonul vocii sale insinua discret ca, asa cum spuneam mai înainte, „Coposul e de vina!”, desi el era liderul CPFSN-ului atunci când s-a promulgat decretul privind saptamâna de munca de cinci zile. Si, de atunci, mereu, mereu, ca pe un descântec menit sa dezlege de ghinion, auzeam câte o plângere care sublinia sintagma lui Sartre – „Aia fura, aia iau mita, aia-si bat joc de munca, aia-s chiulangii!”. Nu pot sa-l uit pe anonimul cu care am vorbit cândva pe tren. Cuprins de o ciudata amnezie, se plângea de jaful exercitat de politicieni asupra tarii, ca doua secunde mai târziu sa-mi povesteasca, stapânit de o proletara mânie, cum l-au dat afara de la fabrica de bauturi alcoolice unde lucra pentru ca l-au prins aruncând peste gard câteva navete de bere. La fel, nu pot sa uit reportajul despre SIDEX, unde Berceanu, ministrul Industriilor, si Radu Vasile, prim-ministru, se plângeau de escrocheriile care falimentau aceasta fabrica, cu replici gen: „Da, dom’le, acu’ c-ati pomenit, pot sa va spun, contractul cu firma aia e dubios tare!” sau „Cum a ajuns aici? E simplu: cumparau materia prima mai scump si desfaceau marfa la preturi de nimic, ca sa iasa comisioanele mai grase!”. Si amândoi aveau aceeasi ochi inocenti pe care îi întâlnesc de ani întregi încoace.
Si nu ma credeti ca o sa iau totul asupra mea? Am furat sau am cumparat obiecte despre care stiam ca sunt furate, am fumat tigari si am baut whisky venit în tara prin „Tigareta X”, aduse de „Truti” anonimi. Am tras chiulul de la serviciu si i-am acoperit pe colegii care trageau chiulul. Mi-am înghitit în sec replicile usturatoare, ca un las ce sunt, atunci când trebuia sa urlu, am promis razbunari cumplite si nu m-am tinut de cuvânt. Am dat spaga si am acceptat spaga.
La toate aceste autoacuzatii as putea imediat sa vin cu autoaparari. Da, am furat si am cumparat obiecte furate, am fumat tigari si am baut whisky de contrabanda, dar numai pentru ca nu aveam bani ca sa-mi apar credintele morale. Am tras chiulul de la serviciu, dar numai ca sa nu stau degeaba (am avut luni întregi când nu faceam nimic – doar pentru ca nu era nimic de treaba si nici nu aveam voie sa fac altceva), pentru ca dupa aia ma duceam sa trag în brânci la alte chestii. Da, am tacut si nici n-am actionat ca un barbat de multe ori când trebuia sa-mi apar principiile, dar am vorbit de asemenea de nenumarate ori când prudenta sau instinctul de aparare cereau tacere si stiam ca vorbele mele nu rezolva nimic (si am platit). Am dat spaga pentru ca altfel nu mi se rezolva problema, dar n-am primit niciodata bani ca mita si am refuzat absolut orice nu implica munca din partea mea. Si îmi mai stau pe limba zeci de justificari „populare”: „Daca nu fur eu, o sa-l fure altcineva”; „Directorul fura cu sacul, de ce sa nu iau si eu o sacosa?”; „Daca ei se fac ca ma platesc, si eu ma fac ca muncesc”; „Iau. Da, iau spaga ca n-am cu ce-mi plati întretinerea (…creste copilul, …face casa)” etc.
Dar la ce bun sunt toate aceste justificari. Scopul nu scuza mijloacele si un fapt imoral ramâne imoral, indiferent ce as spune eu. De aceea, daca simtiti nevoia sa scuipati pe cineva, sa va varsati tot focul pentru viata dumneavoastra nenorocita, nu mergeti la oglinda, veniti si ma cautati, si sunt cu totul al dumneavoastra. Eu, unul nu ma voi ierta niciodata pentru ca nu am reusit ceea ce mi-am propus. Într-a 12-a, profa de filosofie ne-a pus sa scriem pe o foaie de hârtie, daca noi credem ca putem schimba lumea. Si, mereu îmi aduc aminte de acest lucru, de faptul ca, aici, în România, n-am reusit sa schimb nimic. Ar fi simplu sa spun ca n-am reusit din cauza „celorlalti”. L-as invoca iar pe Sartre si pe ai sai „ceilalti”. Oricât am încercat, mereu realizez ca n-am încercat chiar totul, sau ca n-am fost în stare sa încerc totul. Si asta ma umple de remuscari, de lucrurile pe care le-as fi putut face, dar nu le-am facut sau le-am facut mediocru. Când ma plâng de politicieni (ca doar si eu sunt om) ma întreb, interior, ce varianta am propus eu? Da, m-am vârât în politica (nr. 12 în filiala Iasi PNL, în ianuarie ’90), dar dupa aia, lipsit de clarviziune, m-am dus cu aripile si, la un moment dat m-am scârbit. Si, de ce nu am luptat împotriva scârbei ? Pentru ca nu cred în democratie? Chiar daca patentul nu e facut sa bata cuie, daca te fortezi bate si cuie. Când ma plâng de sefii/patroni ma întreb, tot interior, de ce am fost atât de lipsit de diplomatie? Orice om are un punct sensibil, din care-l poti manevra. în loc de asta, ma duceam si puneam crud pe tapet situatia si era omenesc ca omul sa devina impermeabil la viitoare sugestii. S.a.m.d.
Îmi amintesc din copilarie ca atunci când ma întorceam plângându-ma de vreo chelfaneala luata de la prietenii de joaca, maica-mea îmi raspundea întotdeauna: „Las’ c-ai facut tu ceva! Nu te-a batut ala degeaba.” Asta îmi crea adesea un sentiment de frustrare. Dar m-a împiedicat sa cad în aceasta capcana sartriana. De atunci încoace am ramas cu fixul de a gândi si reversul punctului de vedere propriu: „Eu ce-am facut de-am meritat asta? Ce-as fi putut face sa împiedic acest lucru?”.
Aici în România, una peste alta, n-am facut nimic si merit nimicul. N-am împiedicat nimic rau si n-am reusit sa fac sa se petreaca ceva bun. În rest, tacere…

Comments are closed.