Nu suntem nebuni, suntem semi-iresponsabili

Doctor în medicină, cu teza „Arta psihopatologică la pacienţii schizofreni”, medic primar, membru al comisiei de expertiză medico-legală-psihiatrică, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie. Sunt numai câteva dintre recomandările psihiatrului Aurel Romila. De-a lungul activităţii a participat la numeroase întâlniri ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi a comunicat peste 200 de lucrări. În 1982 a fost printre intelectualii care au suportat represiunea meditaţiei transcendentale. A iniţiat Centrul de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia”, inaugurat în 1994, proiect întâmpinat la început cu o foarte mare rezistenţă. Este autorul volumului „Psihiatria”, considerat de specialiştii în domeniu „cea mai importantă sinteză de psihiatrie făcută vreodată la noi în ţară”. Cu o vastă cultură ştiinţifică şi filosofică, cunoscător a şapte limbi străine, profesorul Aurel Romila „extrage esenţialul necesar înţelegerii psihicului normal şi a structurilor sale extreme de complicate, precum şi a celui anormal şi a celui tulburat de toate bolile cunoscute”.

– Domnule profesor, ce v-a îndemnat spre psihiatrie?

– Am trecut prin multe proiecte. Mi-a plăcut în primul rând endocrinologia. Am fost în primul cerc de endocrine al profesorului Ştefan Milcu, am făcut şi ceva cercetări experimentale, dar ei n-au mai continuat şi… asta a fost. Îmi plăcea domeniul pentru că se ocupa de întreg. Eu n-am fost niciodată pasionat de amănunt. Era chiar să cad la un examen, când un profesor chichiţos de parazitologie a insistat pe detalii. Aveam ca subiect ţânţarul. În treacăt fie zis, eu veneam dintr-o zonă de ţânţari, avusesem malarie… Văzând probabil că nu sunt sigur pe materie, a insistat să-i descriu piciorul posterior… M-a salvat asistenta, care i-a spus: „Studentul acesta ştie. Uitaţi-vă ce note are la alte materii”. Tendinţa medicinii este totuşi către detaliu. Apoi am vrut să fac cardiologie. Mi se părea că asta e cheia medicinii. N-am putut, dar, desigur, nimeni nu mă opreşte nici acum să mă uit la cord. Cei cărora le place întregul nu sunt foarte realişti. Nu sunt oamenii viitorului. Acum, în medicină, trebuie să ştii fizică, aparatură, chimie… Eu, care am fost toată viaţa un iubitor de simboluri, era firesc să ajung la psihiatrie. Asta am şi făcut, spre surpriza colegilor mei, care spuneau: „La medicina pe care o ştii tu, e o pierdere”. Eu n-am socotit aşa şi nu regret. Din potrivă, tot timpul am adăugat alte şi alte straturi, încât acum am mai puţin ce discuta cu psihiatrii despre psihiatrie, cât aş putea să discut cu un filosof.

„Este nevoie de modele de echilibru”

– Sunteţi renumit pentru noutăţile pe care le-aţi introdus în psihiatria românească.

– La un congres, la Salonic, oraşul de origine al lui Aristotel, am vrut să vorbesc despre importanţa concepţiei pe care trebuie s-o ai în toate interpretările. Spre surpriza mea, grecii (ori nu m-au înţeles, ori engleza mea a fost imperfectă) n-au fost interesaţi. Eu m-am dus la Salonic tocmai pentru că „Logica” a dat-o Aristotel. Dacă toată problema individului se reduce la creier, neuroştiinţe şi ştiinţe cognitive, nu mai recunoşti omul. Această psihiatrie destul de pragmatică, de limitată, nu se potrivea cu spiritul meu. După vreo 15 ani de salon de agitaţi s-a produs în mine o oarecare revoltă. M-am întrebat dacă o să rămân toată viaţa la acest aspect, în timp de psihiatria este cu mult mai complexă. De salonul vecin se ocupa doctorul Ion Vianu, care, şi datorită frumoasei sale formţii, m-a stimulat, într-o oarecare măsură. Toate acestea m-au dus (fără să mi-o ceară nimeni şi mă tem că nu are mare viitor din cauza vremurilor) la necesitatea unei noţiuni rezultate din sinteza a tot ceea ce ştiam până atunci – ştiinţe social-umane, ştiinţe biologice – cea de Resocializare. În decursul anilor ea a fost degradată. Acum a fost preluată şi pentru handicapaţi, şi în închisori, dar şi de firmele de medicamente. Nu ştiu dacă ei au păstrat concepţia mea, dar, în orice caz, au început să vorbească despre ea. Acum are şi o aură mai internaţională.

– Care este esenţa acestui concept?

– Eu nu sunt de acord cu modalitatea de a trata, cum se spune acum, punctual. Ea nu ajută niciodată un psihiatru să mai conceapă o maşină. El nu face decât să umble la şuruburi, să repare, să vopsească… Cam asta este deosebirea între psihiatria care se practică (şi pe care o practic şi eu) şi Resocializare, care m-a pus pe mine în ideea, destul de la modă şi în atmosfera românească, de simulator. M-am gândit întotdeauna că aceşti oameni, chiar să vrea să se ridice, nu au cum pentru că societatea nu se gândeşte la ei şi nu le acordă ce trebuie. Atunci am pus condiţia existenţialului. Pentru mine, existenţialul era oarecum al timpului. Trăind în socialism, am fost mai impregnat de aspectele economice, materiale. Dacă un om nu are casă, bani, este inutil să-i vorbeşti despre sfârşitul lumii. Trebuie făcut ceva să fie ajutat. „Da, dar bolnavii nu ştiu nimic!”, mi s-a replicat. E drept, dar noi, normalii, ştim şi trebuie să facem ceva. Aşa s-a născut reţeaua de ateliere, de pictură, de ţesut…, producţia, banii. Este o idee la care ţin, de altfel, foarte mult şi acum. Ori de câte ori e vreun congres şi aflu cum pun ei problema, în termeni vag-umanişti, mi se pare insuficient. Se ajunge şi în acest domeniu la demagogie, dacă nu te gândeşti că trebuie să ai o bază materială. Bineînţeles că nu se rămâne la asta, este nevoie apoi de o bază de grup, de comunicare, de societate… Prin urmare, boala mintală este ceva foarte scump, foarte greu de rezolvat şi, la cvasi-dezastrul care există, nu cred că mai interesează prea mult pe cineva. Cum judecăm astăzi: „Ce, noi plângem că aruncăm la gunoi ceva? Nu. Spunem că degajăm casa. În acest caz, degajăm societatea”. De fapt, lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că aceşti oameni au şcoală, rămân cu aspiraţii… Nu mor aşa uşor cum credem noi. Se chinuie foarte mult ca să trăiască. Ajutoarele pe care le poate da religia, de exemplu, nu sunt de neglijat, dar nu sunt suficiente. Criza, ca să fiu şi eu la modă, nu este numai economică. Este o criză de concepţie. Dacă noi gândim omul numai în limitele actuale, adică să-i asigurăm liceul, să-i dăm salariul minim, transport, infrastructură… nu-i suficient. Este nevoie de modele de echilibru.

– Există astfel modele?

– Da. Deocamdată, însă, ele sunt formale. Dacă eu spun Bach, toată lumea zice „A, Bach…”. Nu se înţelege că Bach e mai mult decât muzică. Toate trebuie duse până la echilibrul omului. Lucrurile se completează: să fii vesel ca Mozart, să fii voluntar ca Beethoven, nostalgic ca Chopin… Poţi să fii ca toţi, dar echilibrat. În afara echilibrului, începi să te joci cu toate funcţiunile tale. Am văzut un film îngrozitor, „În mintea lui Malcovich”. Îngrozitor pentru că am văzut ce tip de imaginaţie pot avea americanii şi ce cred ei că se poate face în materie de psihologie. Total absurd. Îmi pare rău să spun asta pentru că îl apreciez pe actorul John Cusack. Criza, dezechilibrul intră, după părerea mea, în această noţiune de americanizare, cu tot ce decurge din ea: îngenuncherea Europei, pierderea spiritualităţii, secularizarea religiei… Toate sunt într-o integrală simplă, de profund dezechilibru. Dacă ai echilibru, eşti mulţumit, chiar dacă asta pare, din afară, cam auster. Trăim o epocă în care toată lumea foloseşte sintagma europeană „să comunicăm”. Aşa cum este înţeles, îndemnul poate duce la dezechilibre. Nu ne mai săturăm de distracţie, gen discotecă, de plăceri (hai s-o facem lată, ieşeală…), lucruri care nu ne vor satisface niciodată. Echilibru înseamnă relaţia dintre doi oameni, realizarea unui echilbru între ei, efortul ambilor de a crea echilibrul copiilor… Noţiunea se aplică progresiv. Alt aspect al vremii noastre este aşa-numitul progres sexual, care a devenit un strat despre care care nimeni nu mai ştie până unde se întinde şi ce înseamnă. Un psihiatru din Elveţia îmi spunea că a scris în sala de aşteptare: „Toţi cei care vor să-şi prelungească orgasmul să nu vină la mine!”. E o prostie să crezi că fericirea este într-un lucru sau în altul, să le schimbi, să le întorci, să le pui cu capul în jos… Trebuie, desigur, să ne uităm la toate ca să fim informaţi, dar trebuie să aspirăm la echilibru, mai ales în educaţie, unde sunt grave carenţe. Copiii încep dezechilibrul încă de mici. E foarte greu azi să mai predai franceză, să spunem, pentru că ei au în cap, chipurile, engleza. Dar au o engleză din jocurile şi luptele din filmele care circulă. Fenomenul este foarte grav. Prin acest concept de Resocializare, eu cred că mai pot salva ceva din valorile clasice şi aduce totul către o psihologie de bun-simţ. Toată lumea spune: şi ce-i cu asta? Toţi ştim că trebuie să rămânem raţionali. Nu este adevărat. Şi din raţiune poţi face o nebunie. Ea trebuie să existe într-o proporţie bine echilibrată cu afectivul.

Când vorbiţi despre această proporţie, vă referiţi numai la individ?

– Excesul aparent (după părerea mea lumea este foarte rece) de afectivitate – peste tot auzi, pe stradă, la telefon, „te iubesc”, „vă iubesc” – este un factor de dezechilibru. Toată lumea te iubeşte şi tu mori pentru că eşti singur, pentru că nu are cine să te ajute în situaţiile dificile… şi atunci ce rost are acest „vă iubesc”? Apoi, raţionalul nu poate fi redus la politizare. „Vreau putere”, „vreau să vă arăt eu…” „Daţi-mi mie Câmpulungul că v-arăt eu ce fac…” Lucrurile trebuie să meargă natural. Oamenii îşi vor alege pe cel mai gospodar. Aşa a fost de milenii şi ar trebui să mai fie. Dacă ieşim din psihiatrie, constatăm, deci, că şi în domeniul social s-a produs un dezechilibru.

– Credeţi că aceste, să le zicem disfuncţii, sunt conştientizate, la nivelul societăţii?

– Acum spun o banalitate: la televizor, toată ziua, se spune în sute de moduri: „E o nebunie”. Desigur lumea foloseşte termenul mai literar. Numai că nu este aşa. Nu suntem toţi nebuni. Cazurile nu sunt la fel pentru că nici cardurile nu sunt la fel. Sunt oameni care stau pe tăcerea lor şi urcă în viaţă, iar prostănacii trag cu vorbăria: „totul e pierdut”, „ce-o să ne facem”… Nu suntem nebuni, dar suntem semi-iresponsabili. Ideea pare a fi: „Lasă, după noi, cine-o veni o plăti şi datoriile”. De fapt, îi condamnăm pe copiii noştri prin patternul pe care li-l dăm.

„În materie de adaptare avem foarte multe lipsuri”

– Personal resimţiţi această atmosferă?

– După ce am ieşit la pensie am început să predau la Facultatea de Psihologie a Universităţii Ecologice. Şi, drept să spun, îmi plac mai mult actualii studenţii decât cei de la Medicină. Pe aceia îi interesau anumite tablouri: paranoia… Pe aceştia îi interesează structura sufletului şi înţeleg foarte bine ce vreau eu să spun. Deşi am o vârstă, anumite lucruri le-am neglijat. Dacă mă gândesc la profesorul Arsene şi la alte nume sonore ale medicinii româneşti, toţi au fost academicieni, au ţinut aibă operă. Profesorul Arsene spunea: „Am o operă de un metru şi jumătate”. Eu am trăit, pe undeva, cu modestie interioară. Pe de altă parte, te gândeşti că trăieşti în România. Aici gloriile nu ţin prea mult. Iorga a scris 1.300 de cărţi şi cine-l mai ştie şi cui îi pasă? În casa lui s-a mutat Dolănescu. Nişte capacităţi pe care le-am avut au făcut, cum se zice, „ciocu’ mic”, pentru că aşa era situaţia. Am publicat o psihiatrie pe care nu mai am forţa s-o depăşesc. Alţii publică ediţii după ediţii, adaugă. Eu am spus-o o dată şi cu asta am terminat. Am absorbit atâta din nimicnicia asta românească încât nu-mi vine nici să mă duc la congrese. Dar cred că acest gest de echilibru trebuie mereu ilustrat, argumentat, documentat. Ar trebui să scriu o suprapsihiatrie, care să arate ce se întâmplă dacă se dezechilibrează domeniile de deasupra: religia, filosofia, cultura, literatura… Toate sunt acum în criză. Orice ziar e plin de lamentaţii, iar exemplele ultramoderne care se dau te îngrozesc. La Paris este Târgul Internaţional de Artă Contemporană. Am vorbit cu cineva şi i-am spus: du-te te rog şi spune-mi şi mie ce e acolo. Sunt curios unde au mai ajuns artiştii. „Fii serios, nu dau eu 10 euro pe tâmpeniile ăstora.” Iată unde s-a ajuns.

– Un echilibru, odată rupt, poate fi refăcut?

– Da. La selectarea soldaţilor români pentru Afganistan, americanii au trimis trei criterii, care s-au tradus la noi prin: mentenanţă, anduranţă şi rezilienţă. Trecând în registrul psihiatric, înseamnă că echilibrul pe care trebuie să-l dau eu, la ora actuală, constă în rezistenţă de durată şi elasticitate. Americanii numesc rezilienţă capacitatea de a pierde serviciul de şase ori. La noi e tragedie şi dacă-l pierzi o dată. Nu ştim, nu putem trece uşor de la una la alta. În materie de adaptare avem foarte multe lipsuri.

– Este această carenţă unul dintre motivele pentru care, pe de o parte, a crescut violenţa, pe de alta, statistic vorbind, s-a mărit numărul depresiilor şi sinuciderilor?

– Acestea sunt, cum se zice în psihiatrie, efecte. Consecinţe. Ele vin din cauze mai vechi, din modul nostru de viaţă. Găseşti des astăzi formula „a avea un ideal”. Dar nu se discută ce înseamnă un ideal. Este o ţintă îndepărtată, pe care s-o ai în vedere tot timpul, ca pe o stea polară care să-ţi orienteze mersul, drumul. Aşa ceva nu prea mai există. Ne lăsăm în voia soartei. Idealul este o problemă pe termen lung şi cere rezistenţă. Eu predau acum, de vreo două cursuri, poezia „If” a lui Rudyard Kipling, ca să le explic studenţilor că normalitatea nu este o ştampilă. Trebuie să lupţi pentru fiecare condiţie ca să exişti. Apoi nu se înţelege ideea de normalitate. La noi asta înseamnă să fii puţin dispus, sociabil, afectuos… Nu este vorba despre asta. Kipling a văzut mult mai profund decât Drăghicescu, să zicem, ce înseamnă structura pe care trebuie s-o aibă nu numai individul, dar şi naţiunea. Structura înseamnă să-ţi păstrezi capul sus când ceilalţi şi l-au pierdut. Acesta este testul. A fi tare, cum vor toţi acum. Capacitatea de rezistenţă. Poţi obţine funcţii cât de importate, în academie, în parlament… acestea sunt lucruri pe care ţi le poate oferi societatea. Dar ce pot oferi ştiinţele spirituale te ajută să supravieţuieşti. Pentru că la impasurile gândirii, nici Kant n-a putut să răspundă, aşa cum vedem şi din textul de pe mormântul lui: „Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine”. Cerul de deasupra noastră nu ni-l ia nimeni, iar pentru rest este nevoie de ordine în gândire. Pentru ea, trebuie să-ţi refulezi, într-o oarecare măsură, afectivitatea. Dacă toată ziua spui „te iubesc”, „nu mai pot după tine”, „mă omor”… ordinea dispare.

„Fericirea nu stă în faptul că mi-am schimbat nasul”

– Credeţi că deteriorarea nivelului cultural are vreo importanţă în lipsa structurii despre care vorbeaţi?

– Da. Pentru că totul se face plat: Nicolae Manolescu face literatură şi atât, altul face muzică şi atât etc. Or, este nevoie de capete care să sintetizeze toate domeniile culturii.

– Mai putem avea, oare, în secolul XXI, minţi de tip renascentist?

– Nu la oamenii renascentişti mă gândeam, care pe mine m-au cam speriat. Caravaggio şi alţii se băteau toată ziua, erau nişte violenţi. Eu mă gândesc la armonizare şi tot Bach mi se pare că ar putea să ilustreze foarte bine această mulţumire a omului cu armonia. Omul de azi se plicteseşte, vrea mereu ceva nou. Din această dorinţă de nou cu orice preţ iese tot zbuciumul.

– Graba este o caracteristică a vremii noastre. Toată lumea aleargă către ceva. Nu se mai poate merge la pas.

– Ritmul. De pildă, în sport, se spune că fotbaliştii români sunt slabi pentru că n-au ritm. Ilie Năstase afirma că acum n-ar fi nici al 1.000-lea pentru că e altă viteză în tenis. Nu m-a preocupat până acum viteza. În noţiunea mea despre om, despre armonie, nu am rămas la o super-noţiune cum este cea de spirit pe care o au toţi religioşii, filosofii, oamenii de cultură. Eu consider că este foarte important şi factorul secundar, pe care-l putem numi convenţional psiho-somatic. Nu dispreţuiesc nici aspectele psihice, nici pe cele corporale. Dar ultimele sunt secundare. Fericirea mea nu stă în faptul că mi-am schimbat sau nu nasul. La cabinetul meu de psihiatrie nu e aproape nimeni, dar la clinicile de chirurgie estetică este plin. Vor să le scadă burta, să le mărească sânii… Dacă există o armonie spirituală cu cineva, poţi să-l accepţi şi dacă are cu 20 de ani mai mult, şi dacă are peste 100 de kilograme, şi dacă are diabet tip II etc. Aspectul psiho-somatic este important, este domeniul medical, dar este secundar. Nu trebuie să faci din el cheia lumii. Contează cu ce te alegi tu, care ai fost la o sută de congrese, dacă se vede echilibrul pe care poţi să-l dai. Dacă eşti o fiară, toate cunoştinţele şi cultura sunt inutile.

– La câte congrese aţi fost?

– La câteva mondiale, la vreo 10-15 în ţară, dar de mai mulţi ani am renunţat. Sunt, în general, superficiale, nu se poate ajunge la cine ştie ce comunicare, la idei mari. Psihiatria avut un specialist genial, care va rămâne şi peste o sută de ani: Henry Ey (1900-1977), de care, culmea, nici măcar francezilor nu prea le mai pasă acum. Pe mine m-a influenţat oarecum. E aproape un idol. Opera lui e de negândit pentru noi.

„Elixirul nu înseamnă muzica uşoară”

– Aveţi o activitate remarcabilă, teoretică şi clinică, sunteţi un profesor preţuit, sunteţi autorul unui număr impresionant de studii. Există vreun sentiment de neîmplinire?

– Nu pot spune că nu regret nimic. Am suferit destul din cauza oamenilor care mi s-au opus, am ajuns profesor la 60 de ani. În America, un medic bun la 30 de ani a urcat toate treptele. Dar, în adâncul meu, nu sunt un nemulţumit. Elixirul nu înseamnă muzică uşoară, fericire, te iubesc… ci o cantitate enormă de conexiuni, de efort… Există o matematică a echilibrului, pe care trebuie s-o urmăreşti cu perseverenţă. Nu am terminat. Îmi formulez tezele, le voi reformula, şi pe ele, şi relaţiile, şi ţesătura pe care o am.

– V-aţi pensionat din viaţa universitară?

– Da. Sunt consultant acum. Mă ocup de doctorate şi o fac cu plăcere. Din păcate, lucrurile merg greu, pentru că la noi lumea se întreabă întâi: la ce-mi foloseşte? Dar un doctorat te formează fără să-ţi dai seama. Şi compensez cu psihologia, unde am trei sute de studenţi. La medicină aveam 50, într-o serie. Am găsit un inginer IT, cu care fac art terapie, meloterapie, studenţii au cumpărat o istalaţie de sonorizare… De exemplu, la „If” a trebuit să găsim un fond muzical şi am pus „Variaţiunile Enigma” de Edward Elgar. Sună extraordinar şi este interesantă experienţa de a asculta împreună cu lumea. Nu fac un transplant de muzică clasică în capul psihologilor, dar din trei sute, poate unul va continua aceste modalităţi de terapie.

– Ce s-a întâmplat cu impresionanta colecţie de picturi ale bolnavilor pe care aţi adunat-o de-a lungul anilor?

– A fost decimată. Mai am o parte. N-am reuşit să fac o carte. Au venit nişte olandezi, au făcut fotografii, m-au dus cu vorba, dar nu s-a finalizat nimic. Nu ştiu ce au făcut cu imaginile, pentru că nu aveau hermeneutica. Nu este simplu cum crede lumea, că dacă te uiţi la un tablou ai văzut ce reprezintă şi gata.

– Ce părere aveţi despre statutul medicului în zilele noastre?

– Personal nu sunt foarte preocupat de cât câştig. Mă mulţumesc cu pensia şi cu ce mai primesc din celelalte activităţi. Pentru cursul pe care-l ţin psihologilor, de exemplu, primesc 500 de lei, ca să vă daţi seama cât mă preocupă problema. Îmi spun că dacă majoritatea oamenilor trăiesc cu 600 de lei, pot trăi şi eu cu 1.500. Policlina creşte preţurile, ca toată lumea. Asta face ca pacienţii să nu mai vină.

– A fost în ultimul timp un adevărat exod de medici.

– Au plecat foarte mulţi psihiatri şi eu cred că e bine. Cel puţin o parte se vor întoarce. Dacă noi am fost o generaţie de război şi handicapaţi de toate visurile, nu trebuie să fie şi ei la fel. E bine că se duc, să vadă, să se mai civilizeze, să descopere standardele. Acum dacă le spui să scrie foaia de observaţie se simt jigniţi. În Franţa vor scrie de la 6 dimineaţa la 6 seara.

– Oamenii mai în vârstă, mai ales intelectualii, au trăit în perioada comunistă un imens nivel al stresului. Vi se pare că el a crescut acum?

– Stresul este tradus acum mai mult în termeni cantitativi: cât zgomot, câtă poluare… Pe mine mă interesează tăria persoanei, capacitatea de a rezista. Nu poţi cere să ţi se creeze un mediu în care ceilalţi sunt senini şi nu-ţi fac rău. Problema în România este cea a persoanei care nu se poate realiza. Există un coeficient foarte mare de ratare. Şi nu din vina proprie, sau a familiei, ci din cauza celor care te înconjoară. Un psihiatru aude toată viaţa lumea plângându-se de persecuţie. Sunt întrebat de studenţi ce cred despre asta. Cred că a existat şi există o persecuţie delirantă pentru care, din păcate, nu avem niciun arbitru. Cine câştigă şi cine pierde? Românul, obsedat de Cioran, o să spună că nu pierde nimeni. Avem această aneantizare, suntem o lume care pare pesimistă. Persecuţie nu înseamnă numai intrarea la închisoare, ci şi împiedicarea cuiva care are potenţial să ajungă ceea ce ar fi putut fi, iar în societatea românească, ea îmbracă forme subtile, perverse… Mii de inşi studiază pianul şi nu apare niciun pianist, în afară, spre exemplu, de Valentin Gheorghiu. De la el încoace trebuiau să apară o sută de mari pianişti. În toate domeniile este la fel.

– Ce pasiuni aveţi?

– Muzica, psihologia pe care o preţuiesc mai mult decât neuro-ştiinţele, câte puţin din toate. Mă interesează şi religia, filosofia. Mari pasiuni de genul pescuit, timbre… n-am avut. Doar cea pentru artă. E drept că nu mai sunt chiar la curent cu pictura din ultima vreme. În muzica clasică, însă, mă socot chiar un expert.

Sursa:http://www.cotidianul.ro/prof-dr-aurel-romila-nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili-127231/

Comments are closed.