O virtute in criza, solidaritatea

In materie de valori, fascismul si comunismul se afla intr-un raport de analogie inversa. Fascismul monumentalizeaza valori discutabile: rasa, puritate etnica, etc, in vreme ce comunismul compromite valori universal acceptate: dreptate sociala, umanism, libertate, etc. Este greu de spus care dintre cele doua procedee are consecinte mai grave. Deosebirea este intre derapaj mental si ipocrizie, ambele amplificate pana la crima. Una dintre valorile compromise de comunism, este solidaritatea. Este un paradox pentru ca ar fi fost de asteptat ca o doctrina a poporului, a maselor, a coeziunii proletare, a colectivului si colectivizarii, sa se ilustreze prin consolidarea energiilor comunitare. In realitate comunismul a fost o  consecventa subminare a comunitarului, o subversiune bine intretinuta  impotriva solidaritatii umane reale. Patologia solidaritatii in societatile post totalitare nu se poate intelege fara un sondaj fie si rapid in perimetrul solidaritatii deviate intuita de comunism.  –instituita de comunism-.

Sa ne reamintim se pilda de falsa solidaritate economica, obtinuta prin exaltarea si impunerea neconditionata a proprietatii colective, in acest caz exproprierea e camuflata de retorica interesului de grup, descris ca superior moralmente interesului privat. De fapt, proprietatea colectiva impusa abuziv, dezamorseaza sentimentul proprietatii si suspenda mecanismele raspunderii individuale. Proprietatea colectiva desolidarizeaza  pe proprietar de ceea ce ii este propriu, invitindu-l la o utilizare si nu la o administrare eficienta a acelui bun. Aceasta disfunctie greveaza si societatea post totalitara , o societate in care febra utilizarii si urgenta consumului, nu sunt dublate de rigoarea gestiunii. Privatizatul reuseste numai cu greu sa intre in pielea proprietarului. El vrea sa valorifice maximal o administratie minimala. Proprietarul de tranzitie, inca infectat de arta sabotajului discret, care l-a facut sub dictatura sa reactioneze la demagogia interesului colectiv, este neglijent si cu marfa si cu clientul si cu propriu-i beneficiu. Este inclinat catre aventura economica solitara, neatenta la context, insuficient socializata.

Un alt chip al solidaritatii deviate era in regimul comunist, falsa solidaritate ideologica. Toti cetatenii erau sfatuiti si in fond constrinsi sa gindeasca la fel, sa adopte aceleasi criterii existentiale, sa traiasca sub anonimatul aceleasi teorii monolitice. Amputarea liberei cugetari era  camuflata de retorica obiectivitatii sintifice. Abaterile erau intelectualmente ilegitime si politiceste vinovate. Consecintele, prin ricoseu ale acestei solidaritati fortate, sunt uriase: mai intii refuzul de principiu al angajarii de partid. Experienta solidaritatii fortate din perioada dictaturii, declansaza dupa revolutie culpabilizarea oricarei solidalizari si mai ales a celei politice. Traim intr-o lume a disolutiilor incomplete si a coagularilor intirxiate. Individului masificat samavolnic de totalitarism ii corespunde acum individul isterizat scuturat de frisonul absolutei sale neatarnari, nemobilizabil, ireductibil, izolat intr-o convalescenta euforie a sinelui. De la cultul personalitatii unice, s-a trecut la cultul tuturor personalitatilor. Falsei solidaritati economice si ideologice i se mai adauga in timpul dictaturii falsa solidaritate civica. Frica generalizata si paralizanta era camuflata de retorica fericirii obstesti. Civismul entuziast trebuia sa se manifeste zgomotos pe toate treptele evolutiei individuale, de la prescolari (soimii patriei) pana la adulti (membrii de partid).

Si totusi nu putem spune ca sub regimul totalitar solidaritatea lipsea cu desavarsire; cel putin 2 forme ale ei ne-au insotit in permanenta si ne-au ajutat sa supravietuim sufleteste si moralment:  solidaritatea tacita impotriva puterii si solidaritatea mediului intim (familia si prietenii). Numai ca si una si cealalta erau solidaritati de tip defensiv. Desi toata lumea respingea autoritatea politica a guvernantilor, putini erau aceia care se gandeau sa intreprinda ceva articulat impotriva ei.

Aceasta varianta negativa a solidaritatii care stie cu ce nu e de acord dar nu si cu ce e de acord, a supravietuit in genere si dupa revolutia anticomunista. Exercitiul lui „nu” se dovedeste a fi mai la indemana decat exercitiul lui  „da”.

In plus, cea de-a doua forma de solidaritate (cea a mediului intim este serios subrezita iar in unele cazuri nula). Intre soti, intre prieteni, intre generatii, apar radicale fracturi de opinie pe cat de ridicole in fond pe atat de vehemente; raceala statlui totalitar este inlocuita cu fierbinteala tranzitiei.

Ce e de facut? Deocamdata nimic. Solidaritatea nu poate fi legiferata; nici o exigenta constitutionala nu poate dicta reforma mentalitatilor si terapia sufletelor. Ne aflam intr-un teritoriu inefabil in care rabdarea binevoitoare da rezultate mai bune decat interventia dura. Solidaritatea e varianta calda a societatii civile, dar avem in Romania o societate civila?

Comments are closed.